Bible Universe
separator

Păgânismul botezat creştineşte

Păgânismul botezat creştineşte
Atât de curând venit pe lume, atât de inconştient de pericol, gingaşul nou născut se află în siguranţă, cuibărit în leagănul din braţele calde ale mamei. Totuşi acum simte o uşoară tensiune în corpul ei. Strâns, atât de strâns îl ţine la piept cu cât se apropie de terenul sfânt. Nu a mai auzit zgomotul atâtor voci sau sunetul mistic al cântărilor. Braţele mamei au început să tremure şi picături de lacrimi amestecate cu sudoare umezesc scutecele ce îl acoperă. Sunete puternice de flaut şi de tamburină încep să se audă în ecoul muntelui până în valea de mai jos. Strânsoarea mamei slăbeşte şi deodată mâinile mari, puternice ale unui om îmbrăcat în alb îl ridică în aerul nopţii şi-l pun sus pe o suprafaţă dură, metalică. Nesigur, copilul scânceşte, în căutarea căldurii braţelor mamei sale. Ochii lui nu sunt încă suficient de puternici ca să se concentreze asupra capului de viţel din bronz de deasupra lui. Scâncetele lui se transformă în plânsete atunci când fumul îi înţeapă ochii şi mâinile sculptate de bronz care îl susţin ajung insuportabil de fierbinţi. Strigătele mamei sale se alătură strgătelor lui, dar sunt repede înăbuşite de tunetul de tobe şi de târşâitul ritmic a zece mii de picioare. Dintr-o dată, este împins, şi alunecă de pe braţe în focul de mai jos. Scoate un ţipăt dureros. Ţipetele mamei înnebunite nu fac decât să mărească strigătele discordante de flaut şi tamburine pe când dansul devine mai frenetic. Când se aude doar trosnetul focului împreună cu plânsetele singuratice de jale ale mamei lui, preotul anunţă că zeul-soare a fost mulţumit.

De-a lungul istoriei, obiceiurile şi ororile cultului soarelui au ajuns în fiecare regiune din lume. Babilonienii l-au numit pe zeul-soare Şamaş; egiptenii Ra; asirienii Baal; canaaniţii Moloh; perşii Mitra; grecii Helios; druizii Hu şi romanii Sol Invictus - Soarele Invincibil. Lista continuă de-a lungul istoriei şi înconjoară culturi diverse precum hindusă, japoneză, aztecă şi ajunge atât de aproape de casă, practic de fiecare trib indian din America de Nord. Cei mai mulţi oameni de ştiinţă consideră începuturile de venerare a soarelui ca venind din Babilon.

Babilonul, prima metropolă, a fost întemeiat de Nimrod imediat după Potop (Geneza 10:8-10). În acele zile, existau uriaşii care umblau pe pământ, oamenii de renume din antichitate, din lumea de la început, dar pe măsură ce au murit, noile generaţii s-au simţit semnificativ inferioare. Cu toate acestea, Nimrod a păstrat toate semnele distinctive atât fizice cât şi intelectuale ale strămoşilor săi. La început, Nimrod a fost doar vânător, dar cu trecerea timpului, escapadele sale au devenit subiect de legendă printre adepţii lui. Nenumăratele repetări ale faptelor sale de vitejie i-au ridicat statutul la proporţii supraomeneşti, şi societatea care se dezvolta rapid la picioarele lui, în cele din urmă nu numai că l-a onorat ca regele lor, ci i s-a şi închinat ca unui zeu al ei.

Aroganţa lui Nimrod a fost în cele din urmă depăşită doar de cea a soţiei sale, Semiramida. Faimoasă pentru frumuseţea şi viclenia ei care depăşea orice imaginatie, ea şi-a exercitat puterea cu o mână de fier. Asemenea lui Nimrod, Semiramida a fost zeificată de către oamenii de rând. Pentru mintea superstiţioasă a unui neam care se despărţise singur de închinarea la singurul Dumnezeu adevărat, Nimrod şi Semiramida în puterea lor teribilă si în frumuseţea lor au fost înălţaţi ca soarele şi luna în formă umană.

Deşi relatările istorice despre moartea reală a lui Nimrod sunt vagi, este sigur că a lăsat-o pe Semiramida cu o avere enormă şi cu o dilemă tot atât de mare. Cum urma ea să-şi menţină puterea asupra imperiului pe care îl construise el? Nu exista decât o soluţie, şi ea a urmărit-o cu un zel diabolic. Spiritul lui Nimrod se înălţase chiar în soare, pretindea ea. Cu o elocinţă ce îţi taie răsuflarea, ea le-a descris oamenilor noul lui rol de binefăcător şi protector al lor. În fiecare dimineaţă, el răsărea, aducând lumină şi viaţă pământului, în timp ce traversa cerul. Seara, se arunca sub marginea pământului ca să se lupte cu spiritele rele şi demonii de sub pământ care s-ar fi târât altfel asupra omenirii şi ar fi distrus-o. Uneori, bătălia era sângeroasă, iar cerul roşu-brăzdat mărturisea dezastru. În fiecare dimineaţă, oamenii trebuiau să-şi aşeze darurile înaintea soarelui care răsărea şi să i se închine ca unui conducător plecat dintre ei şi ca unui protector victorios.Planul a reuşit de minune. În izolarea pe care şi-au impus-o singuri de a nu se închina viului Dumnezeu, urmaşii lui Nimrod au renunţat şi la singura legătură vie cu cunoaşterea strămoşilor lor. Lăsaţi cu nimic altceva decât cu simţurile lor fizice care să-i informeze, au acceptat imediat scornelile absurde ale Semiramidei. Fără să-şi dea seama, au ajuns pioni în planul sinistru al lui Satana, arhiamăgitorul, când acesta a pus temeliile pentru toate ereziile păgânismului.

S-a decis ca prima zi a săptămână să fie dedicată de atunci înainte închinării la zeul-soare şi asemănător restul zilelor săptămânii să fie dedicat închinării la corpuri cereşti mai mici. Destul de remarcabil, deşi mai târziu mitraismul a reaşezat ordinea, zilele săptămânii noastre de astăzi reţin numele teutonice ale acestor aceloraşi zeităţi ale planetei. Prima zi a săptămânii rămâne duminica; lunea comemorează Luna; marţea, planeta Marte (Tiu); miercurea, pe Mercur (Woden); joia, pe Jupiter (Thor); vinerea, pe Venus (Frigg sau Freya) iar sâmbăta este numită evident după Saturn.

Cu trecerea generaţiilor, conducătorii religioşi au început să adauge doctrine şi ceremonii închinării la soare. Astfel, au ajuns să declare că dacă soarele le-a dat viaţă, probabil că el are nevoie de viaţă ca să se întărească în drumul lui de-a lungul cerului. Ca reacţie, sute de mii de bărbaţi, femei şi copii au fost sacrificaţi zeului-soare. Despre o astfel de închinare, Dumnezeu a declarat prin Moise: "... ele (popoarele) slujeau dumnezeilor lor, făcând toate urâciunile pe care le urăşte Domnul, şi ele chiar îşi ardeau în foc fiii şi fiicele lor în cinstea dumnezeilor lor" (Deuteronomul 12:31). Înşelaţi de conducători care îşi slujeau doar lor înşişi şi care nu cunoşteau nicio altă religie decât a lor, oamenii au urmat orbeşte învăţăturile dracilor.

Într-o primăvară nu la mulţi ani după moartea lui Nimrod, s-a aflat că voluptuoasa Semiramida era însărcinată. Chemându-i pe scribii Babilonului, a lansat cel mai remarcabil comunicat de presă. Ea a pretins că Nimrod o lăsase însărcinată prin razele vii ale soarelui. În calitate de odraslă a zeului-soare, copilul care urma să se nască avea să pretindă că este o zeitate şi ea, Semiramida, în numele lui, urma să fie de atunci "mama zeului". O astfel de blasfemie pare transparentă în zilele noastre, dar pentru o naţiune care se depărtase de Viul Dumnezeu, absurdul a devenit o obişnuinţă. Superstiţia maselor a fost ca un pământ roditor pentru planurile înşelătoare ale lui Satana şi ele au înflorit asemenea unor buruieni vătămătoare.

Pe data de 25 decembrie s-a născut Tammuz, copilul zeului-soare. Naşterea lui a fost ovaţionată ca o mare minune. Căzând aşa cum a căzut în timpul zilelor care se măresc încet după solstiţiul de iarnă, a fost văzută ca un augur al renaşterii soarelui şi a fost trâmbiţată cu o bucurie tumultoasă. De atunci, 25 decembrie a fost ţinut ca ziua de naştere a fiului zeului-soare şi a devenit o zi de sărbătoare anuală în tot regatul.

Asemenea presupusului său tată, Nimrod, s-a zvonit despre Tammuz că a fost un mare vânător. Cu toate acestea, poate că cea mai mare cucerire a sa dintre toate a fost unirea lui mitică cu Iştar, zeiţa mamă, care întruchipa toate energiile de reproducere din natură. Considerată în diferite feluri ca zeiţa lunii şi regina cerului, Iştar reprezenta principala zeiţă feminină a asirienilor. Această aceeaşi zeiţă, cu anumite variaţii, se poate identifica în alte culturi cu Aştoret la fenicieni, cu Astarteea la greci şi romani, cu Eostre la teutoni şi cu Eastre la saxoni. Echivalenta ei în Egipt era Isis, soţia şi sora lui Osiris şi mama lui Horus. Iepurii şi ouăle reprezentau simboluri ale vieţii şi fecundităţii care la început au ajuns să se identifice cu Iştar. Sărbătoarea anuală care o onora avea loc în jurul primei luni pline după echinocţiul de primăvară, atunci când părea că întreaga natură izbucnea printr-o vitalitate de reproducere.

Din nefericire, tânărul Tammuz (cunoscut şi ca Adonis, care însemna "domn",în mitologia clasică) a fost lovit de colţii unui mistreţ sălbatic, murind prematur. Aici legenda depăşeşte chiar şi istoria. Unele relatări povestesc că după trei zile ca prin minune Tammuz a înviat; altele declară că Iştar, răpusă de durere, a călătorit departe în lumea de jos ca să-l găsească şi după multe zile, chiar a reuşit, dar în timpul absenţei ei, pasiunea pentru iubire a încetat să mai fie vie şi toată viaţa de pe pământ tânjea într-o jale mare. În toate relatările, după ce s-a terminat plânsul, Tammuz a fost instaurat cu fermitate drept noul zeu al soarelui şi în cele din urmă, renumele lui l-a depăşit chiar pe cel al lui Nimrod.

În fiecare an, ca urmare a morţii tragice a lui Tammuz şi a presupusei lui înălţări în soare, cele patruzeci de zile care preced sărbătoarea lui Iştar au fost puse deoparte pentru post şi tăgăduire de sine pentru a comemora suferinţa şi moartea lui. (Exact acest obicei, "plânsul pentru Tammuz," Dumnezeu l-a numit o urâciune în Ezechiel 8:13, 14). La sfârşitul acestei perioade de jale, oamenii obişnuiau să se scoale devreme în prima zi a săptămânii şi să se ducă la dealurile cele mai înalte din apropierea casei lor. Acolo, aduceau daruri de vin, carne şi tămâie şi se închinau înaintea soarelui care răsărea, exclamând: "Domnul nostru a înviat!" Apoi începeau sărbătorile lui Iştar, regina cerului şi zeiţa feritilităţii. Ca pregătire pentru această mare sărbătoare, oamenii făceau nişte prăjituri mici, pe care scriau o cruce (un simbol al fertilităţii păgâne), pentru a le coace la soare şi ca să le mănânce ca parte din acest ritual. Ziua se încheia prin festivităţi cu caracter de orgie de cea mai joasă speţă şi uneori includea şi sacrificii de oameni.

Practicarea acestor pervesiuni antice era atât de larg răpândită încât chiar naţiunea Israelului, un popor sfinţit prin închinarea la unicul Dumnezeu adevărat, nu a scăpat de influenţa lor teribilă. Tot făcând compromisuri cu vecinii lor păgâni, evreii au îngăduit ca propria lor închinare curată să fie denaturată printr-un obicei păgân după altul până în cele din urmă s-a stricat de tot. În Ieremia 7:17-19, profetul ne descoperă faptul că Dumnezeu simte o nemulţumire clară faţă de idolatria poporului Său. "Nu vezi ce fac ei în cetăţile lui Iuda şi pe uliţele Ierusalimului? Copiii strâng lemne, părinţii aprind focul, şi femeile frământă plămădeala, ca să pregătească turte împărătesei cerului, şi să toarne jertfe de băutură altor dumnezei, ca să Mă mânie. "Pe Mine Mă mânie ei oare? zice Domnul; nu pe ei înşişi, spre ruşinea lor?"

Într-adevăr, confuzia a fost urmarea inevitabilă a tuturor compromisurilor făcute de poporul lui Dumnezeu cu căile nesfinţite ale lumii. Şi confuzia a fost moştenirea lăsată generaţiilor care au urmat.

Ar fi tulburător să aflăm că practic toate sărbătorile religioase ce se păstrează acum în creştinism îşi au originea în păgânism, cu multe sute de ani înainte de Hristos, dar istoria antichităţii o dovedeşte fără nicio îndoială. Ziua de naştere a fiului soarelui, Tammuz, a ajuns chipurile ziua de naştere a copilului Hristos. Perioada de jale după Tammuz a ajuns Lăsata secului, iar legenda învierii lui Tammuz s-a perpetuat prin convenienţă ca istoria învierii lui Hristos. Turtele (prăjiturelele) pentru regina cerului au ajuns colivele cu cruce pe ele, iar riturile ruşinoase ale fertilităţii lui Iştar au evoluat în sărbătoarea Paştelui. (Întâmplător, Paştele este încă o sărbătoare nefixă care îşi găseşte data în fiecare an după ciclurile lunii. Se serbează întotdeauna în prima duminică după prima lună plină după echinocţiul de primăvară).

Chiar şi sărbătorile sfinte mai puţin păgâne au fost absorbite de cultura creştină. În timpul toamnei, anotimpul descompunerii, se credea că duhurile morţilor plutesc prin apropiere. Dacă nu se înălţau rugăciuni pentru ele şi nu li se oferea o mâncare potrivită, oamenii se temeau că ele urmau să rămână şi să îi bântuie prin nenorociri. Cu alte cuvinte, trick or treat. (Primim ceva sau vă păcălim). Astăzi, am rămas cu Ziua Tuturor Sufletelor; seara dinainte se numeşte Moşii sau Pomenirea morţilor sau mai cunoscută sărbătoarea de Halloween.

Ziua Sfântului Valentin este ceea ce a mai rămas din Lupercalia, un rit de purificare de la începutul primăverii în care preoţii alergau pe străzi cu biciuri făcute din benzi din piele de ţap. Cu aceste biciuri, le loveau pe femei, asigurându-le astfel fertilitatea pentru anul următor. Tinerii îşi aflau perechea mai târziu în acea zi printr-o alegere întâmplătoare a numelor. Biciurile din piele de ţap s-au transformat în săgeţile micuţe ale lui Cupidon, iar astăzi aflarea perechii are loc prin schimbul intenţionat de felicitări de Ziua Îndrăgostiţilor.

Ar mai putea fi date multe alte exemple, dar ajunge să spunem că în zilele noastre cultura religioasă şi seculară este murdărită de tradiţii păgâne, mai mari sau mai mici. Cum de s-a întâmplat aşa? La urma urmelor, nu suntem oare un popor creştin într-o eră luminată? Probabil că este mai uşor de răspuns la prima întrebare decât la a doua.

Viaţa era grea în primii ani ai Bisericii Creştine. Lumea păgână era puternică şi nemiloasă şi a căutat să şteargă de pe pământ mica sectă de închinători care Îl onorau pe Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor al lor. Dar sângele martirilor s-a dovedit a fi o sămânţă pentru biserică şi cu trecerea timpului a devenit limpede că va învinge creştinismul.

Când Satana a încercat să distrugă biserica prin violenţă, a recurs la o nouă strategie - să se alăture şi el bisericii şi să o strice dinăuntru. Acesta s-a dovedit a fi un plan mult mai de succes. Cam prin secolul al IV-lea după Hristos, Imperiul Roman investise biserica aflată în creştere cu propria lui bogăţie şi cu un grad mare de putere politică, având ca plan să-şi extindă propriile domenii. Din nefericire pentru lume, acest amestec de putere religioasă şi temporală a reprezentat o combinaţie ameţitoare care i-a schimbat mereu pe cei care au gustat din ea. Nemaifiind trupul blând şi nevinovat al lui Hristos, biserica a devorat mâna care a hrănit-o, iar în 538 d.Hr., împăratul Iustinian a decretat că Biserica Romană acum conduce lumea. De aici înainte, domnia ei urma să fie cunoscută drept "Sfântul Imperiu Roman".

Lumea s-a clătinat sub asuprirea Bisericii romane în timpul veacurilor întunecate care au urmat. În setea ei după tot mai multă putere şi dominare, ea a absorbit toate celelalte religii în a ei şi a denaturat învăţătura curată a lui Hristos într-un amalgam de superstiţii şi erezii. Însăşi această caracteristică era tipică pentru toate naţiunile păgâne, care prin cuceriri permanent adăugau zeităţi la lista lor. Durant declară în The Story of Civilization - Istoria Civilizaţiei: "Existau zei care prezidau aproape orice moment din viaţa unui om, zei ai casei şi ai grădinii, ai mâncării şi ai băuturii, ai sănătăţii şi ai bolii". Biserica Romană i-a strâns la sânul ei pe aceşti zei şi le-a dat nume de sfinţi. Rugăciunile morţilor, în loc să se înalţe lui Cybele, i se înălţau acum Fecioarei Maria. S-a păstrat folosirea idolilor şi amuletelor, întrucât erau daruri de îmbunare (penitenţă şi indulgenţe). Se credea că regii păgâni erau întruchiparea zeului-soare, iar Biserica Romană îşi avea omologul în papa ca vicar al lui Hristos.

Primii creştini negaseră orice compromis cu falsa doctrină şi suferiseră cu bucurie moartea teribilă de martir deoarece refuzaseră să pună doar un pic de tămâie la picioarele altarelor păgâne. Şi totuşi, în doar câteva generaţii, un văl de întunecime morală a acoperit biserica. Mereu dornică să asimileze şi să cucerească, ea a integrat practic toate trăsăturile închinării la soare în propriile ei rituri. Ca să le facă în ciudă evreilor pe care îi urau şi ca să găzduiască legiunile de închinători la soare care intrau în "credinţă" prin cuceriri, conducătorii bisericii s-au gândit din primele timpuri să transfere sfinţenia sabatului primei zile din săptămână. Duminica a fost proclamată sărbătoare în cinstea învierii Domnului Isus, o deviaţie şireată care a adus în cele din urmă batjocură asupra marei legi morale a lui Dumnezeu, Cele Zece Porunci. Cu timpul, această lovitură de maestru a şters efectiv închinarea la Dumnezeu ca la adevăratul Creator al Universului, care la rândul ei a pregătit o cale largă pentru apariţia evoluţionismului, secole mai târziu.

Astăzi evoluţionismul este doar vârful unui aisberg masiv şi cu multe capete. De la cuvintele pe care le folosim până la modul în care ne îmbrăcăm, cultura noastră este îmbibată total cu tradiţii păgâne. Totuşi, lipsite de semnificaţia lor originară, multe dintre aceste obiceiuri par relativ nevinovate şi unele, actualizate prin veşmintele creştineşti, par practic sănătoase. Dar cum ar putea creştinul de azi să se raporteze la Crăciun sau Paşte sau la păzirea duminicii? Nu mulţi sunt conştienţi cu adevărat de istoria acestor lucruri, aşa că ar trebui oare să ne facem griji?

Aceste întrebări sunt rezonabile şi merită să fie luate în considerare. Locul cel mai bun pentru a începe să cauţi răspunsuri este chiar în Biblie. Dumnezeu i-a poruncit lui Israel, spunându-i: "Vezi ... să nu cercetezi despre dumnezeii lor şi să zici: "Cum slujeau neamurile acestea dumnezeilor lor? Şi eu vreau să fac la fel. Tu să nu faci aşa faţă de Domnul, Dumnezeul tău." Deuteronomul 12:30, 31.

De ce sunt cuvintele lui Dumnezeu atât de puternice? Deoarece El este atât de deosebit faţă de zeităţile păgâne, pe care oamenii le considerau capricioase şi care trebuiau mereu îmblânzite. Dumnezeu Însuşi este drept, iubitor şi mai presus de toate, sfânt. El cerea un mod mai înalt şi diferit de închinare, bazat pe o legătură sfântă cu poporul Său. Chiar formele de închinare la soare şi de idolatrie excludeau vreun fel de relaţie între Dumnezeu şi poporul Său şi le degradau concepţia despre El. Mai mult, aceste forme includeau obiciurile cele mai degradante, inclusiv sacrificii omeneşti.

Trebuie să ne întrebăm atunci, este ceva greşit în a comemora naşterea şi învierea lui Isus? Desigur că nu. Aceste evenimente sunt pline de o însemnătate profundă pentru orice creştin adevărat. Singura problemă este că nici Biblia, nici istoria nu ne-au păstrat datele acestor evenimente. Ca urmare, nu există nicio poruncă biblică de a le păstra în vreo anume zi din an. Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, ne-a lăsat libertatea de a ne aminti de ele în fiecare zi din an, incluzând 25 decembrie şi duminica Paştelui.

La acest punct, trebuie să fi fost deja înţeles faptul că Cerul nu pune niciun preţ pe Crăciun sau Paşte. Alegerea acestor zile s-a bazat doar pe consideraţii păgâne; mai târziu, oamenii au conceput mijloace prin care să le încorporeze în religia creştină. Este imposibil doar să ignori sărbătorile care au ajuns un eveniment marcant în cultura noastră, cu toate acestea nu ar trebui să le învestim cu o sfinţenie pe care nu o merită. Cel puţin, putem fi recunoscători că aceste zile nu caută să schimbe sau să anuleze vreo parte din Legea sfântă a lui Dumnezeu.

Dar acum ce putem spune despre păzirea duminicii ca o amintire corectă a învierii Domnului Hristos? Of, aici a ţintit să ajungă Satana tot timpul: păzirea duminicii este vulpea care s-a strecurat în coteţul găinilor împreună cu porumbeii. S-ar putea ca porumbeii să nu fie pui adevăraţi, dar vulpea îi va mânca pe toţi dacă va rămâne acolo.

Ce vrea oare să spună asta? În Romani 6, Biblia ne dă simbolul morţii şi învierii lui Hristos pentru creştin şi acesta nu este păzirea duminicii, ci botezul şi "să trăim o viaţă nouă." Versetul 4. Dar cel mai important, păzirea duminicii este acea rămăşiţă din păgânism care se aşază în opoziţie directă cu autoritatea lui Dumnezeu. Nu ni s-a spus doar să ne alegem o zi din şapte pentru închinare, ci ni se spune că Dumnezeu a binecuvântat în mod special ziua a şaptea şi a sfinţit-o - un act pe care nu îndrăznim să nu îl luăm în considerare.

Sabatul este un memorial sacru al puterii creatoare care Îl distinge pe Dumnezeu de toate zeităţile false. Dumnezeu a cerut întotdeauna ca poporul Său să facă deosebirea dintre sacru şi profan, între sfânt şi obişnuit. Satana a căutat şi caută neîncetat să şteargă această deosebire. Scopul lui final este ca păcatul să pară drept, iar dreptatea să apară drept profană. A reuşit? Uitaţi-vă la creştinismul modern şi decideţi singuri!

Nicăieri în Scripturi nu se face vreo amintire a trasferului sfinţeniei Sabatului la o altă zi. Nicăieri nu anulează evanghelia lui Hristos vreo porţiune din Legea lui Dumnezeu, deşi porţile iadului s-au dezlănţuit împotriva ei. Doar ascunzând schimbarea în cadrul unor ritualuri păgâne şi "botezându-le" pe toate, a reuşit Satana să facă toată lumea creştină să calce legea sfântă a lui Dumnezeu în timp ce crede că Îl onorează. Dr. Edward T. Hiscox, autorul cărţii "The BaptistManual," a recunoscut sincer în faţa unui grup de pastori:

A fost şi există o poruncă ce trebuie sfinţită - ziua Sabatului, dar această zi de Sabat nu este duminica. Dorind sincer să aflu informaţii despre acest subiect, pe care l-am studiat mulţi ani, întreb, unde se poate găsi dovada unei astfel de tranzacţii (schimbarea Sabatului)? Nu în Noul Testament, evident că nu. Nu există nicio dovadă în Scriptură a schimbării instituţiei Sabatului de la ziua a şaptea la prima zi a săptămânii. Desigur ştiu bine că duminica nu a ajuns să fie păzită în istoria primei biserici. ... Dar ce păcat că vine înfierată de semnul păgânismului şi botezată cu numele zeului soare, când a fost adoptată şi aprobată prin apostazia papală şi lăsată ca o moştenire sacră Protestantismului! (Într-o lucrare citită înaintea Conferinţei Slujbaşilor din New York, Noiembrie 13, 1893.)

Se află ascuns un şarpe în buchetul de obiceiuri colorate ce ni s-a transmis de la păgâni. Satana ştie bine că păcatul este singurul lucru care ne poate despărţi de bucuriile veşniciei cu Domnul Hristos şi astfel şi-a întins capcana. Ne vom lăsa şi noi prinşi în plasa lui? Sau, asemenea lui David ne vom ruga: "Dă-mi pricepere, ca să păzesc Legea Ta şi s-o ţin din toată inima mea! Povăţuieşte-mă pe cărarea poruncilor Tale, căci îmi place de ea"? Psalmii 119:34, 35.

Free Bible School

Bible School
Enroll in our Free Online Bible School Today!
Start your first lesson now!


Bible Search



Christian Hymns



Freebie!

Ultimate Resource
Request your free book, Ultimate Resource, today and learn how to study the Bible
Get It Now!


Back To Top